Interviu realizat de Simina Diaconu.
Ovidiu Verdeș ne-a vizitat duminica trecută la Creative Writing Sundays, așa că am profitat de ocazie să cerem autografe pe ediția a III-a a romanului Muzici și faze și să-i punem câteva întrebări de control.
Mărturisesc că am citit Muzici și faze abia anul ăsta. Mi-a plăcut atât de mult încât îmi tot venea să arăt pasaje prietenilor sau să le colecționez. Dumneavoastră cum alegeți pasajele pe care le citiți la întâlnirile cu cititorii? Cum le sunt utile scriitorilor astfel de întâlniri, lecturi publice?
Înainte să răspund, vă mulţumesc pentru apreciere. Adaug, mai în glumă, mai în serios, că niciodată nu e prea tîrziu pentru a citi Muzici şi faze. În ce priveşte utilitatea lecturilor publice, ea vine din faptul că orice om e nerăbdător să confrunte autorul pe care şi l-a imaginat atunci cînd a citit o carte cu varianta sa „în carne şi oase”. Dacă acea carte mai are, pe deasupra, şi aparenţe autobiografice, miza, evident, creşte. Trecînd la alegerea pasajelor, condiţia obligatorie pentru a fi înţelese este ca ele să fie relativ independente de intrigă. În romanul meu, de pildă, sunt multe astfel de „faze” rememorate de personajul principal, Tinuţ, povestite de prietenii lui sau reluate de el după povestirile acestora. În al doilea rînd, în funcţie de publicul pe care îl anticipez, de adolescenţi sau de nostalgici ai adolescenţei din generația mea, aleg fie pasajele mai umoristice, fie unele mai evocatoare, de atmosferă mai „retro”. De regulă, alegerea mi se impune fără prea multe calcule. Mă îngrijorează puțin performanţa „actoricească” la care mă obligă lectura, pentru că, totuşi, e ciudat să vezi un ins de 50 de ani prostindu-se în stilul unui puşti de 15. Deși nu-mi lipseşte doza necesară de histrionism, simt mereu nevoia unor scuze şi avertismente introductive.
Ați scris romanul în 5 ani. Ce v-a mânat în luptă și ce v-a ținut în tranșee?
M-a mînat dorinţa aprigă de a fi scriitor, dar nu atît în sensul unei posturi publice, cît al confirmării personale. Scriam, de ani buni, poezie, şi trecusem prin diverse etape, fără să fiu, vreodată, cu adevărat mulţumit cînd mă reciteam. Plăcerea asta mi-a adus-o, pentru prima oară, Muzici şi faze, dar, precizez, numai din momentul în care am renunţat la propria voce de narator şi am împrumutat vorbirea personajului principal, Tinuţ. Nu ştiu de ce, am avut nevoie de masca asta adolescentină pentru a intra în legătură, afectiv, cu trecutul meu. Partea cu „tranşeele” a fost mai lungă şi mai puţin veselă. Construcţia epică, în principal, mi se părea deficitară, şi de aceea am tot mutat „faze” de colo-colo, trebuind, fireşte, să le rescriu de fiecare dată. Apoi, oralitatea stilului, pentru că e greu să ai verva şi spontaneitatea lui Tinuţ atunci cînd eşti în faţa tastaturii. Nu vreau, totuşi, să dramatizez. La urma urmei, cinci ani, pentru un roman, nu mi se pare chiar atît de mult.
„Ciudat e că, inventând majoritatea replicilor și situațiilor, nu am avut niciodată sentimentul că fabulez, ci, dimpotrivă, că retrăiesc lucruri petrecute aievea.” (sursa) În ce condiții ajunge un scriitor în starea asta mentală (de grație)?
Dacă mă apuc să formulez „condiţii”, voi avea aerul că mă erijez în exemplu. În plus, dacă starea e, la propriu, una „de graţie”, ea nu se instalează întotdeauna, cum s-ar crede, ca răsplată, la capătul unui efort susţinut. Scrisul intensifică, într-adevăr, lucrarea memoriei, însă uneori acea stare poate să apară brusc, atunci cînd atingi pentru prima oară un oarecare detaliu foarte precis al unei amintiri şi asta te obligă să te opreşti, pentru cîteva minute, pentru a putea continua.
Ce materii predați la Facultatea de Litere? Cum vă păstrați entuziasmul? (dacă)
Specializarea mea este într-o disciplină care se cheamă „teoria literaturii”. De cîte ori o spun, culeg zîmbete compătimitoare, şi asta pe bună dreptate, pentru că, la drept vorbind, nu este vorba despre o singură teorie atotcuprinzătoare, ci despre mai multe idei, de ieri şi de azi, care descriu în fel şi chip ce este literatura, genul literar, ficţiunea, poezia, cititorul etc. Entuziasmul îmi revine, intermitent, alimentat cel mai adesea de reacţiile şi răspunsurile studenţilor mei. Ei au, în fapt, vîrsta cea mai propice pentru teoretizare, devenind, cîteodată, adepţi fanatici ai diverselor „isme”. Din fericire, este doar o etapă trecătoare pe drumul către înţelegere mai nuanţată şi, paradoxal, mai concretă a literaturii.
Credeți că scrisul de ficțiune poate fi antrenat?
Văd că aţi evitat cuvîntul mult mai problematic „învăţat”. Da, cred, altfel n-aş fi acceptat să particip la o întîlnire pe probleme de creative writing cu tinerii din cercul dumneavoastră (întîlnire care, mie, cel puțin, mi-a plăcut şi mi s-a părut reuşită). Mai cred că acest „antrenament” nu se limitează doar la chestiuni tehnice. E un rit de trecere care îi ajută pe participanţi să-şi „îmblînzească”, prin emulaţie, raportul cel mai adesea „sălbatic”, adică de tip „totul sau nimic”, cu textele pe care le scriu. Rolul „antrenorului” ar fi acela de a le arăta că există, în orice text, oricît de reuşit sau nereuşit, şi lucruri rele, şi lucruri bune. Pentru asta e necesară însă o bună doză de tact pedagogic. În loc de interdicţii şi de indicaţii magistrale, e nevoie de parcurgerea răbdătoare a fiecărui text şi de un comentariu cît mai nuanţat, care să evite deopotrivă complimentele şi jignirile.
Tema dumneavoastră curentă de interes ca cercetător e problematica autobiografiei în context postcomunist. Ce înseamnă asta și ce fire, ipoteze urmăriți?
În contrast cu adjectivul „autobiografic”, aşa cum este el aplicat ficţiunii, noţiunea de autobiografie este aproape necunoscută în cultura noastră. Din cauza influenţei franceze, critica românească lucrează, de regulă, cu termenul „memorii”, un sinonim înşelător, pentru că autobiografia are ca obiect persoana celui care scrie, pe cînd memoriile vizează mai mult contextul istoric al vieţii acestuia. Graniţa e fluidă, însă a-ţi scrie biografia implică o problematică diferită: una a conştiinţei de sine (şi, implicit, de Celălalt), a modelelor sau „exemplelor” umane, a idealului de „viaţă bună” la care ne raportăm. Subiectul a început să mă intereseze imediat după 1989, atunci cînd am constatat că din avalanşa de „mărturii” de toate soiurile care erau publicate foarte puţine puteau fi considerate autobiografii. Mai mult, în raport cu trecutul comunist, acestea păreau semnate mereu de nişte outsideri: la o extremă, de personalităţi în vîrstă ale exilului; la cealaltă – de autori din ţară, dar foarte tineri, care în 1989 erau încă adolescenţi. Mi-am pus, atunci, firesc, întrebarea: de ce nu sunt dispuşi să-şi povestească vieţile şi cei din generaţia părinţilor şi profesorilor mei, posesori ai unor amintiri mult mai credibile din „Epoca de Aur”? De ce nu am făcut-o eu însumi, măcar pentru cei patru ani cît am fost profesor în învăţămîntul general de pe vremea aceea? Răspunsul, fireşte, comportă multe nuanţări, însă trebuie schiţat, deoarece asemenea documente umane ar fi extrem de utile pentru cei născuţi după 1989. De cîte ori discut cu studenţii mei chestiuni legate de comunism, mă lovesc de aceleaşi clişee învăţate pe dinafară din ziare şi de la televizor. „Poveştile”, adică situaţiile concrete, lipsesc aproape cu desăvîrşire, şi rostul unor asemenea lecturi ar fi tocmai să umple acest „gol istoric”.
Am citit într-un interviu că ar fi posibil să publicați un volum de povestiri. Ar fi tot în jurul lui Tinuț? Cum vi se pare provocarea de a trece de la roman la proză scurtă?
La prima întrebare, mă tem că nu am, deocamdată, un răspuns. Acele povestiri s-ar baza pe diverse variante ale unor episoade din Muzici şi faze, deci, logic, personajul principal ar trebui să se numească tot „Tinuţ”. Din păcate, acest personaj fiind mai mult narator, vocea lui m-ar întoarce pe nesimţite la repertoriul de oralitate cunoscut. Ca să nu cad în auto-epigonism, mă tentează să încerc, pe viitor, persoana a III-a, cu inevitabila ei distanţare. Cît despre trecerea la proza scurtă, vreau să cred că ar fi mai degrabă o comoditate decît o provocare. Cu toate sforţările mele de a-l face mai epic, Muzici şi faze rămîne mai mult o suită de povestiri „în ramă” decît un roman propriu-zis. În plus, la vîrsta pe care o am acum, şi cu programul mereu împărţit între cursuri, examene, şi diverse comisii, înclin mai degrabă să migălesc în voie la cîteva fraze decît să mă lupt cu probleme complicate de construcţie narativă.
Un exercițiu de imaginație: cum ar fi Tinuț acum? Poate mai multe variante, să nu-l încremenim într-una singură.
La întrebarea asta ar trebui să vă răspundă mai degrabă cititorii adolescenţi. Reacţiile liceenilor de a IX-a pe care am avut ocazia să-i întîlnesc mi-au dat de înţeles că ei au făcut, mental, acest exerciţiu, în măsura în care s-au identificat cu personajul. În mintea mea, însă,Tinuţ rămîne legat indisolubil de prietenii, de locurile şi de „muzicile” de atunci, din anii 80. Teleportat în vremurile noastre, sunt aproape sigur că ar reacţiona printr-un tipic: „ZBOOOING! Ce-i asta, neică!?”
