Povestire scrisă de Irina Georgescu, aleasă de Dan Coman la Creative Writing Sundays pe 10 iulie 2016 la tema „Dimineața la cafea. Nu mai mult de două personaje, obligatoriu un copil.”
Ploaie măruntă și vînt mirosind a scoici și a mare. Natalia merge pe trotuarul din fața teatrului Fantasio, strînge la piept gulerul paltonului subțire și cercetează cuprivirea partea dreaptă a bulevardului. Între vestigiile arheologice ale parcului, parchează un camion plin cu molizi. Se oprește și se uită la cei doi muncitori, unul e în remorcă, lîngă mormanul verde, celălalt preia puieții unul cîte unul și-i așază pe pămîntul ud. Siluete subțiri, întunecate, apar printre copaci, cu ochii la crengile care lucesc în ploaie. Sosește un alt camion, din care coboară femei și bărbați, au lopeți în mîini și halate albastre peste geci.
E deja zece și continuă să plouă. Natalia simte umezeala pînă la oase. La vîrsta ei, o asemenea vreme poate însemna o săptămînă de stat în pat, cu dureri de spate sau, mai rău, cu un guturai. Un muncitor urcă pe scară să prindă între doi copaci o pînză pe care scrie cu litere roșii – Orășelul Copiilor, iar dedesubt – Veniți la sărbătoarea pomului de iarnă! Se adună tot mai mulți oameni în jurul băncilor, unii fumează, alții bat din picioare. Unii se împrăștie printre alei. Cîțiva pici se amestecă printre ei, unul se oprește cu spatele la Natalia. Are un fes roșu, cu ciucur alb și un paltonaș albastru. Suflă în pumni și se duce la unul din muncitorii care înfinge un pin în groapa tocmai scobită în pămînt.
— Nenea, dă și mie unul.
— Iar cu cerșitul? Fugi de-aci!
Se aude un fluierat și muncitorii se retrag la una dintre mașini. Natalia nu-și mai simte degetele de la mîini, cizmele sînt ude și înghețate, dar nu-și ia privirea de la oamenii care desfac pachetele cu mîncare. Se întreabă de ce mai stă acolo și dă să plece, cînd un bărbat se apropie de un pin înfipt în noroi. Îl smulge cu ușurință și fuge spre ieșirea din parc, ceilalți îl privesc cu invidie, unii prind curaj și vin mai aproape, o femeie îi dă bani băiatului. Natalia rîde și se uită la copilul care se pitește după o bancă și-apoi țîșnește fără frică spre camion. Trage o tulpină din mormanul verde și tîrăște molidul prin noroi.
— Poftiți!
Natalia e acolo, doar trebuie să întindă brațul.
— Vreau și eu.
Dă să strecoare o monedă în palma mică. Se oprește la timp. Copilul o privește încruntat.
— Așteaptă!
Dintr-odată nu-i mai este frig, o transpirație fierbinte îi alunecă pe spate. Îl știe. Încearcă să-și amintească. Tresare cînd îi aude pe muncitori rîzînd. Se uită și ei la acest du-te vino cu brazi. Copilul trage de cea mai groasă tulpină.
— Adu-mi și mie unu’! strigă o bătrînă.
Natalia își primește pomul, simte pe obraz mîzgă rece și înțepături. Nu apucă să-i mulțumească, că el aleargă spre o femeie cu căciulă gri.
Se întoarce cu spatele la haosul care s-a format între alei, nici nu-i mai vede pe tinerii care se ciocnesc în timp ce aleargă.Trage aer în piept și mărește pasul. Ce bine va mirosi în sufragerie, așa un brăduț adevărat, și se gîndește să-l instaleze între geam și televizor. Înainte să pășească pe trotuar, aude țipete.
Întoarce capul și vede un milițian tînăr, trăgîndu-l pe copil de ureche. E aplecat cu totul peste el. Natalia strînge bradul în brațe, își simte inima lovind nebunește. Se uită scurt în jur și aruncă pomul între două mașini parcate pe trotuar. Calcă în balta ce-a inundat trecerea de pietoni. Se grăbește, pe sub fusta de molton îi ajung stropi reci.
— Ce-aveți cu el? se oprește în fața milițianului și-i atinge brațul.
— Banditul ăsta? Îl duc la secție.
— Mama! zice băiatul printre suspine, căciula stă să-i cadă de pe cap.
Ochii lui întîlnesc privirea Nataliei în timp ce bărbatul își retrage brațul. Femeia se uită la copil și pare să nu-l audă pe milițian.
— Dați-mi buletinul.
Natalia își mută privirea spre bărbat.
— Mi-am uitat geanta, spune încet și continuă să-l privească absentă.
— Știți ce făcea pușlamaua asta?
— Nu-i adevărat! îl întrerupe băiatul și o îmbrățișează.
Simte strînsoarea mîinilor lui în jurul taliei.
— Ar trebui să vă duc la secție, zice bărbatul cu ochii la copil și își lasă greutatea pe piciorul celălalt.
Natalia vede moțul căciulii și încearcă să-și amintească dacă îl știe din cartier.
— Dacă-l mai prind furînd, îl iau pe sus, să știți, spune milițianul și se gîndește că femeii trebuie să-i fie rău.
Paloarea obrajilor și felul în care îl privește, îi amintesc de mama lui. Se întoarce cu spatele și o ia spre grupul de oameni din parc.
Copilul o prinde de mînă și o trage spre șosea, așteaptă să treacă o Dacie albă, după care traversează bulevardul, cu un pas înaintea ei. Vede că băiatul zîmbește și se enervează. Ce teatru a mai jucat! „Unde l-am lăsat?” Rămîne cu privirea la trotuar și se gîndește că nu-și mai simte picioarele. „Un brad!” Murdar, culcat între mașini, pare atît de mic. Scoate un șervețel din buzunar și-și suflă nasul, cu privirea la băiat.
— Cum te cheamă?
— Tibi.
— Tibi, să nu mai faci asta.
Se uită la alunița de pe obrazul lui drept și la ochii de culoarea cafelei cu lapte.
— Tu mi-ai zis să-ți aduc brad.
— Cîți ani ai?
— Zece, zice puștiul cu o privire resemnată și-și șterge nasul cu mîneca.
Natalia îi întinde un șervețel și îi trage căciula peste urechi.
— Hai, fugi acasă și să nu mai furi, spune și se apleacă să ia pomul.
— Mami!
Îl vede cum stă cu hîrtia murdară între degete, are nasul roșu și o privește încruntat. Dintr-odată, ploaia rece se transformă în fulgi de nea, ce li se așază pe căciulile ude și pe umeri. Copilul dă să plîngă, dar Natalia stă cu bradul în brațe, are noroi pe obrazul stîng și pe buze.
— Pungaș ce ești, rîde dintr-odată și-și șterge lacrimile de la colțurile ochilor.
Nările băiatului tremură, ochii îi sînt apoși. Încearcă să mai spună ceva, are sprîncenele coborîte, dar buzele deschise, prin care ies aburi albi, se strîmbă într-un acces de plîns.
— Ascultă, Tibi, părinții tăi te caută, poate or să meargă și la mili…
— Cine să mă caute? Eu…
Rămîn tăcuți, privindu-se. Umerii femeii coboară. Mai bine-ar bea amîndoi un ceai, să se încălzească, să afle unde stă.
— Dă-ncoace, zice el și apucă tulpina bradului. Tu ține vîrful.
Pornesc spre strada cu oficiul poștal, trec pe lîngă cuptorul cu covrigi, miroase a cocă rumenită. Se gîndesc la același lucru, dar pe trotuar e o coadă mare. Oamenii privesc bradul dus de o bătrînă și-un copil. Tibi se oprește și se uită spre cer. Scoate limba, pe care se topesc steluțe albe.„Cum de nu mai plînge?” se gîndește Natalia, care stă întoarsă spre el.
— Băiete, mă descurc. Ia, te rog, spune și întinde o monedă de cinci lei. Cum ai zis că te cheamă?
— Tibi! Îl duc acasă, și ține-ți banii.
— Cum vrei. Dar ai face bine să-i primești și să-ți iei ceva de Crăciun.
— E cel mai oribil Crăciun. Tocmai azi, nu-mi vine să cred că-mi faci asta.
Nu-l aude. Se oprește la semafor. Prin fața lor trece un troleibuz. Se uită în dreapta, apoi în urmă, ezită.
— E verde, împinge băiatul tulpina spre ea și în timp ce traversează, o vede pe femeie întorcînd capul. Ce-i cu tine? scîncește pentru sine și trage de brad spre stînga, pentru ca Natalia să o ia pe aleea din dreapta, printre blocuri, simte cum grăbește pasul cînd ajung în fața clădirii de patru etaje, cu vopseaua albastră scorojită.
În casă e mai cald ca afară, dar elemenții caloriferului din hol sînt reci. Așază pe el căciulile ude, bocancii dedesubt. Îl privește pe băiat cum își desface încet șireturile pantofilor și cum trage fermoarul hainei, îl roagă să vină după ea și o ia spre bucătărie. Camera de zi pare dintr-odată mai goală. Se uită în jur – a dispărut vaza de cristal de lîngă televizor. Tibi strigă de pe hol că merge la toaletă, iar ea vrea s-o ia înainte.
— Știu unde e.
Rămîne la ușă și trage cu urechea pînă se aude apa, fuge în bucătărie și răsucește robinetul buteliei, pune ceainicul pe aragaz. Își freacă palmele una de alta, în apropierea flacării albastre, cînd Tibi se așază pe unul din tabureți. Natalia se gîndește să sune la miliție. Ceva e în neregulă și simte asta cu toată ființa ei.
— Ce bine că ninge! spune Tibi și numără banii pe care-i scoate din buzunar.
Îi pune într-un borcan gol, pe masă.
— Mă duc să fac bradul, se ridică dintr-odată, în timp ce Natalia toarnă lichid aburiu în cești.
— Stai!
Deja a ridicat molidul și îl trage peste covorul din lînă crem, cu cercuri verzi.
Femeia se uită la dîra de noroi și se grăbește să ridice pomul, suportul e acolo, dar tulpina e groasă și nu intră. „Ce mi-o fi trebuit!” se gîndește. „Trebuie să-l scot din casă pe pungașul ăsta”. Tibi fuge la bucătărie, aude tacîmurile trîntite în sertar și iată-l, are în mînă cuțitul mare, pentru tăiat carne.
— Ține-l drept, îi spune Nataliei în timp ce el apasă cu lama în scoarța molidului.
Femeia nu vede, de crengi, decît spatele băiatului, și simte pe mîini înțepături. „Ce putere are copilul ăsta”, se miră cînd tulpina se ridică și intră imediat în suport. Pe geam se vede zăpada căzînd din cer, ca o perdea deasă. În cameră e o lumină gălbuie, care-o face să simtă că a mai trăit același moment de mii de ori și că viața ei e chiar pata de lumină ce trece de geamuri și cade pe covorul murdar. Dintr-odată vrea să se sprijine de ceva. Se așază pe canapea și-l privește pe băiat cum scoate, din cutia de lîngă calorifer, globurile din sticlă și beteala aurie. I-ar fi plăcut și ei să împodobească pomul și să cînte, de-ar fi fost singură.
Tibi se apropie zîmbind.
— Închide ochii.
— Aș vrea să pleci. Nu mă simt deloc bine și nici nu-mi plac musafirii.
Copilul îi închide ochii cu palmele care-i miros a murdărie și fuge în hol, de unde se întoarce cu o carte și o ciocolată Kandia, le pune lîngă suportul de metal și strînge cu palmele rumegușul de sub pom.
Natalia deschide ochii, dar nu reușește să se ridice. Vede pata de pe covor și îi vine să plîngă.
— Gata, hai să mîncăm.
O sărută pe obraz, pentru o clipă ochii lui sînt foarte aproape de ai ei, ciocolată cu lapte, se gîndește femeia și-și aude iar inima cînd brațele băiatului îi înconjoară gîtul. Îi vine să-și așeze capul pe umărul lui.
Se ridică încet și merge după el, îl vede aruncînd mizeria la coș, și cum trage scaunul și se urcă pe el, să deschidă bufetul de sus. O cuprinde iar o neliniște pe care nu și-o poate explica. Se așază la masă și-și aprinde o țigară. Tibi deja a pus pe o farfurie biscuiți cu cacao și a adus ceștile pe masă. Îl vede cum scufundă un biscuit în ceai, îl scoate repede și-l pune pe limbă, apoi soarbe cu zgomot din ceașcă. O irită sunetele pe care le scoate cînd mănîncă. O enervează și cum o privește, iscoditor.
— Băiete, ce număr ai acasă?
— Liniștește-te, mami. O să faci tensiune.
— Încetează! Probabil ți-ai făcut socoteala că poți păcăli o bătrînă, dar vreau să pleci acum! se ridică Natalia și se apropie de fereastră, cu obrajii plini de pete roșii.
Stinge țigara cu un gest nervos în scrumiera de pe pervaz, care alunecă și se aude izbindu-se pe gresie.
Tibi privește scrumul împrăștiat și mucurile portocalii. Pe fereastră se vede ninsoarea căzînd oblic. În bucătărie s-a făcut întuneric, deși e încă dimineață. Se ridică și ia de pe sticla bufetului, în spatele căreia sînt așezate paharele, poza alb-negru a unei tinere care privește într-o parte. Are părul strîns la spate, bretonul tapat și e machiată cu tuș negru pe pleoape.
— Dar pe ea o știi? Cum o cheamă?
Natalia privește poza cu aceeași furie.
— Nu-i treaba ta, spune și se prăbușește pe taburet.
Degetele mîinii stîngi se răsfiră pe masă, de parcă ar vrea să o țină bine.
— Știi bine, amintește-ți. Gîndește-te. Te rog!
— Pleacă, șoptește femeia, cu privirea la nodurile din covorul de iută.
Nu vede ochii închiși ai copilului și pumnii lui de-o parte și de alta a farfuriei cu firimituri.
— Ți-ai luat pastilele? sare de la masă și deschide sertarul din fața Nataliei, care prinde ceașca albă în mînă.
Băiatul scoate o pungă plină cu folii argintii, numără cu degetul pastilele verzi și dă din cap, pune una în palmă și se întoarce spre Natalia, care are nările umede. Îi scoate ceașca dintre degetele încleștate și i-o duce la gură. Femeia soarbe încet, cu ochii la el.
— A dispărut după ce m-a născut și de atunci mă crești singură. Uite, soțul tău, se întinde Tibi spre sticla bufetului și arată cu degetul o poză mică, la care ea nu se uită.
Se întoarce și o vede pe Natalia cu gura deschisă, privind absentă. Palmele i se odihnesc deschise peste genunchi.
— Ultima, spune băiatul și îi dă încă o pilulă. Mai vrei ceai?
— Mioara.
Femeia îndepărtează farfuria cu biscuiți și se uită la desenele cu fructe de pe fața de masă, pe care își plimbă un deget.
— Dar pe tine cum te cheamă? întreabă Tibi fără să-și ia privirea de la ea, în timp ce-și strecoară pumnii în buzunare.
— Lasă-mă. Du-te-acasă.
— Trebuie să-l sun pe doctor, șoptește și se uită la borcanul cu bani, lîngă care stă o vază cu flori. El ți le-a adus, de ziua ta. Îți plac gladiolele și ciocolata cu lapte și recitești aceeași carte de la Crăciunul trecut. Nu mai știi în ce clasă sînt și la ce școală merg, și uiți să îmi faci pachet. Dar azi, azi, e prima… Trebuie să-l sun.
Natalia are aceeași expresie, de parcă nu-l aude. Stă cu buzele țuguiate și se uită la pozele de pe sticla bufetului. Băiatul își trece degetele peste obrajii care rămîn cu dîre negre, și întinde o mînă.
— Hai să vedem dac-a venit Moșul, spune Tibi și așteaptă pînă cînd palma caldă a Nataliei o cuprinde pe a lui.
